Alergam prin viata indiferenti la ceea ce se intampla in jurul nostru. Nici macar cand simtim ca oboseala ne doboara nu ne oprim…ne’a intrat in sange – sa fugim. Spre ce?…spre moarte…
Este si aceasta o chestiune ciudata. Omul, fiinta care pare ca nu ar vrea sa piarda nicicand viata, se indreapta in pas alert spre finalul ei. Am fost creati plini de viata, dar total inconstienti, ne umplem cu moarte. E moarte peste tot in jurul nostru si noi ne prefacem ca nu vedem nimic. Uneori o alegem, alteori o acceptam, cu toata ca am putea schimba ceva, nu mereu in ceea ce priveste moartea fizica, dar cea spirituala, cu siguranta ca da. Lasam sa moara amintiri, relatii, sperante si vise, lasam sa moara putin din noi in fiecare zi…
…Stii cum e papadia? Atat de firava, ca ti’e si teama sa nu o zdrobesti cumva. E de ajuns sa sufli o data si se destrama…zboara in adierea vantului…zboara si nu se mai intoarce…
Sunt un fir de papadie in mana Ta. Sufli incet si zboara cate putin din viata mea, clipa de clipa… De ce m’ai vrut papadie? Ah, pentru ca am vrut eu mereu sa stiu cum e zborul. Uneori mi se pare atat de nesabuita aceasta dorinta…cine ar fi crezut ca daca vreau sa zbor trebuie sa ma destram, iar destramarea inseamna, aparent, moarte? Un singur gand ma consoleaza : din mana Ta imi iau in fiecare zi zborul, suflarea Ta ma poarta si in final, o sa ajung langa inima Ta…
Dar vreau sa Te rog ceva : mai lasa’mi timp…
Mai lasa’ma sa ma bucur de zambetul celor pe care ii iubesc. Mai lasa’mi timp, ca sa invat de la Tine cum sa iubesc si cum sa le arat celor din jurul meu asta. Mai lasa’mi timp sa invat sa fiu o fiica buna, o prietena buna. Mai lasa’mi timp ca sa dobandesc intelepciune ca sa pot face alegeri corecte, indiferent de circumstante. Mai lasa’mi timp sa spun “imi pare rau” si sa indrept ceea ce am gresit. Mai lasa’mi timp sa stau plecata la crucea Ta, uimita de o iubire atat de mareata si coplesita de prezenta Ta.
Te rog atat de mult, mai lasa’mi timp sa’mi fac curaj sa vin la Tine si sa Te pot privi in ochi…
Asta e tot ce Te rog eu, firul de papadie din mana Ta… mai lasa’mi, Tata, timp…
Este si aceasta o chestiune ciudata. Omul, fiinta care pare ca nu ar vrea sa piarda nicicand viata, se indreapta in pas alert spre finalul ei. Am fost creati plini de viata, dar total inconstienti, ne umplem cu moarte. E moarte peste tot in jurul nostru si noi ne prefacem ca nu vedem nimic. Uneori o alegem, alteori o acceptam, cu toata ca am putea schimba ceva, nu mereu in ceea ce priveste moartea fizica, dar cea spirituala, cu siguranta ca da. Lasam sa moara amintiri, relatii, sperante si vise, lasam sa moara putin din noi in fiecare zi…
…Stii cum e papadia? Atat de firava, ca ti’e si teama sa nu o zdrobesti cumva. E de ajuns sa sufli o data si se destrama…zboara in adierea vantului…zboara si nu se mai intoarce…
Sunt un fir de papadie in mana Ta. Sufli incet si zboara cate putin din viata mea, clipa de clipa… De ce m’ai vrut papadie? Ah, pentru ca am vrut eu mereu sa stiu cum e zborul. Uneori mi se pare atat de nesabuita aceasta dorinta…cine ar fi crezut ca daca vreau sa zbor trebuie sa ma destram, iar destramarea inseamna, aparent, moarte? Un singur gand ma consoleaza : din mana Ta imi iau in fiecare zi zborul, suflarea Ta ma poarta si in final, o sa ajung langa inima Ta…
Dar vreau sa Te rog ceva : mai lasa’mi timp…
Mai lasa’ma sa ma bucur de zambetul celor pe care ii iubesc. Mai lasa’mi timp, ca sa invat de la Tine cum sa iubesc si cum sa le arat celor din jurul meu asta. Mai lasa’mi timp sa invat sa fiu o fiica buna, o prietena buna. Mai lasa’mi timp ca sa dobandesc intelepciune ca sa pot face alegeri corecte, indiferent de circumstante. Mai lasa’mi timp sa spun “imi pare rau” si sa indrept ceea ce am gresit. Mai lasa’mi timp sa stau plecata la crucea Ta, uimita de o iubire atat de mareata si coplesita de prezenta Ta.
Te rog atat de mult, mai lasa’mi timp sa’mi fac curaj sa vin la Tine si sa Te pot privi in ochi…
Asta e tot ce Te rog eu, firul de papadie din mana Ta… mai lasa’mi, Tata, timp…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu